Eşti frumoasă!

Seară! O altă seară de fapt! Ieşit pe porţile colegiului mă îndrept agale spre staţia de metrou. Oboseala este vizibilă…am avut o zi grea. Am avut o altă zi grea. Feţe cunoscute îmi însoţesc în fiecare zi spiritul,trupul, dar azi nu sunt! Ceva cred că le-a împiedicat să vadă,să înţeleagă cât de nedreaptă este dragostea,cât de stupidă,de ridicolă,de …egoistă.

            Merg încet. Merg? Nici măcar nu ştiu dacă merg,dacă plutesc,dacă stau… Ştiu doar că mii de monştrii ce nu mai sperie de mult timp pe nimeni mi se arată în faţă,în stănga,în dreapta,pentru ca mai apoi să dispară undeva în spate deja uitaţi de ochii ce acum scrutează cerul pentru alţii mai noi şi mai impunători!

            Inocenţă,plictiseală…ceva mă frământă….ceva urma să se întâmple! Ceva rău? Ceva bine? E ciudat cum un cuvânt are atâta mister în jurul lui. “Ceva” poate fi şi rău şi bine….oare cum avea să fie de data asta?

            Mă lovesc din când în când de cuvinte,de idei fulgerătoare,de priviri doritoare… Sunt sigur că fiecare gest al unei fete îmi este destinat mie,fiecare mă priveşte,apoi trece. Dar o secundă sunt sigur că m-a dorit! Şi eu cred că provoc aceleaşi întrebări…aceleaşi răscoliri în mintea fiinţelor pe care le privesc cu atâta dorinţă,dorinţă ce pare a fi chiar necesitate,obsesie.

            Dar de data asta nu este vorba de mine. Mereu e vorba de mine! Şi totuşi…acum nu este vorba de mine. Acum este acea clipă care,deşi nu are etichetă în spaţiu şi timp,există! Acel paradox al lumii... Viaţa e doar despre tine,pentru tine,pentru fiecare “tine”….despre toţi,dar despre nici măcar unul în special!

            Mă împiedic şi câteva surâsuri ironice mă învăluie. Sunt prea epuizat să le ofer un zâmbet plin de dispreţ! Nici măcar atât nu merită! Ridicolul îşi face apariţia în viaţa mea încă o dată…

            Hotelul X…imens,scump şi ciudat. Cine ar fi crezut că un loc ca acesta ar putea fi subiectul unei poveşti stupide de dragoste? “Te iubesc puiul meu!”! Mă trezesc că şi eu ofer acelaşi surâs ce mi-a fost oferit de cei din jur când m-am împiedicat. Dar de data asta cine s-a împiedicat? Se pare că nimeni. Îmi cer scuze acelor două persoane pentru ironicul ce a caracterizat acel moment în care eram prea plictisit să aud lucruri ridicole.

            “Şi eu te iubesc,frumoasa mea!”…mă întreb:chiar o crede frumoasă? Cât de frumoasă? Câtă sinceritate a fost în vorbele lui…în gesturile lui? Un proverb spune că banii nu aduc fericirea. Hehee…de adus nu o aduc,dar cu siguranţă o întreţin. Ei doi păreau făcuţi unul pentru altul,fericiţi…aş putea spune chiar că se complăceau în penibilul ce începuse a-i caracteriza. “Chiar crezi că sunt frumoasă?”…nici ea nu credea în spusele lui. Lumea îi privea,dar parcă nu îi privea cu aceiaşi ochi cu care îi priveam eu. Pentru mine deveniseră o lecţie,pentru ei doar un alt eşec al dragostei ce pare a nu mai exista. Eu cred că mai există acest sentiment? Nici vorbă… Eu sper să mai existe acest sentiment? Da!… Să speri în ceva ce nu crezi că există! Ei bine…iată dovada faptului că eu sunt îndrăgostit. Dar ce înseamnă să fi îndrăgostit? Să adori fiecare părticică din corpul ce îţi este cedat ţie…ce îţi este oferit ţie? Probabil! Totuşi asta ar însemna că şi tânărul îmbrăcat la costum,cu o cravată plictisitoare care ţipă a scump este îndrăgostit. Nu poate fi posibil…nu este posibil…cred şi sper. De fapt cine poate judeca formele în care se manifestă dragostea? Un tânăr îmbrăcat cu nişte blugi ce probabil au fost aruncaţi din greşeală pe el,cu un tricou mov,obositor şi neadecvat? Ei bine…ţinând cont că este vorba de mine,da! Zâmbesc iar ironic. Aud o şoaptă,un ecou…”Dumnezeu este singurul care poate judeca!”. Dumnezeu nu există şi dacă ar exista ar avea lucruri mai bune de făcut decât să judece,să critice,să se străduiască să înţeleagă pasiunea şi iubirea. Eu pot face toate lucrurile astea! De ce să nu o fac? De ce să mă tem? Un ateu care iubeşte…un om de afaceri care plăteşte! Cu ce sunt diferit eu de el? Ştiu doar că eu sunt mai bun ca el…

            Zece minute petrecute (a se citi:pierdute) pe o bancă încă umedă de la ploaia ce a ridicat praful doborât de zăpuşeală zilei ce trecuse. Minute în care i-am privit,i-am ascultat,m-am enervat,m-am calmat,am ţipat în minte,am şoptit în aer pentru mine,apoi m-am ridicat. M-am ridicat şi am plecat mai departe. Un alt monstru rămâne în spate,o altă iubire (sau cel puţin încercare de iubire) îşi continuă penibilul fără ştirea mea. Merg apăsat! De data asta sunt sigur că merg. Sunt frustrat! Sunt enervat! Mă simt singur…

            Asta nu este tot! Trebuie să mai fie ceva…să se mai întâmple ceva. Speram... Aproape am ajuns acasă şi nici urmă de inevitabil. Supărat,dezamăgit mă aşez la o coadă destul de mare pentru a-mi cumpăra ceva. Era o coadă ca pe vremea lui Ceauşescu` (am fost născut cu mult după ce el a murit,dar toată lumea vorbeşte despre acest lucru). M-am gândit că şi eu pot face pe cunoscătorul… măcar atât mi-a rămas de scris.

            Miroase…interesant. Cred că “interesant” este cuvântul care descrie cel mai fidel acest moment. E ciudat,dar nu mi-l pot imagina altfel. În faţa mea nu văd nişte persoane. Pentru mine sunt doar nişte păpuşi…nişte imitaţii …nişte tipuri de oameni,de idei,de surâsuri. O doamnă în vârstă (o altă doamnă în vârstă de fapt),un tânăr care ascultă muzică de la ipod-ul său (un altul..)…îi văd pe aceşti oameni tot timpul. Mereu există în preajma…nu mai sunt fiinţe unice! Sunt doar tipuri de oameni. Totuşi mai e şi nebunul! Ce nebun? Nu ştiu…acum l-am văzut şi eu. Se pare că vorbeşte despre extratereştrii,despre politică,despre bani la un telefon foarte scump,dar imaginar. Heh…poate nu o să fie chiar aşa plictisitoare aceste minute petrecute în faţa magazinului.

            “Eşti frumoasă!” aud eu deodată. Îmi spun că a fost doar un ecou. Deodată o tânără se loveşte de mine foarte grăbită. O privesc nedumerit,apoi îmi face un semn spre nebun. Acele cuvinte îi erau adresate ei. Expeditor? Nebunul! De ce nu i-a răspuns? El o credea cu adevărat frumoasă? Mii de întrebări îmi vin în minte. Mii şi mii…

            “Doriţi cu brânză dulce sau sărată?” aud dintr-o dată. Mă trezesc din meditaţie.

            “Nu contează!” spun eu. Nu ar fi trebuit! A fost o alegere foarte greşită din punct de vedere culinar,dar deja nu mai avea importanţă. Eram prea uimit de ceea ce vedeam. Nebunul,avea un talent… Ştia să deseneze. Nu…nu ştia! Probabil nu a avut unde să înveţe. Simţea să deseneze. Două minute. Atât i-au trebuit vânzătorului să-mi aducă comanda? Nu…încă mai aştept! De atăta timp a avut nevoie nebunul să deseneze chipul pe care nu cred că l-a văzut mai mult de o fracţiune de secundă,dar de care s-a îndrăgostit.

            “Nu ai spune că e nebun. Păcat de el…ar fi ajuns ceva. Îl văd în fiecare zi aici cum desenează. Heh…ce prostie a mai scornit acum? Ieri a desenat o antenă cu care se presupune că o să vorbească cu extratereştrii!”,se bagă deodată în seamă vânzătorul. Eram prea uluit de ceea ce-mi vedeau ochii pentru a fi capabil să întreţin o conversaţie.

                        Văzând că nu răspund el continuă:”Hmm….asta e ceva nou.”

                        “Chiar eşti frumoasă! “ îi citesc cuvintele de pe buzele nebunului. Sunt furios. Acea tânără nici măcar nu a crezut vorbele lui. Veneau din partea unui nebun. De ce ar fi făcut-o? Tocmai pentru că e nebun. Nu toţi suntem aşa când suntem îndrăgostiţi? Cu ce e el mai prejos decât tânărul îmbrăcat în costum pe care l-am văzut mai devreme? Sunt de-a dreptul furios. Dragostea e egoistă şi oarbă. Prea oarbă ca să înţeleagă şi să îmbrăţiseze un nebun. Tânăra trece iar. Nu pot! Nu pot să-i ofer un dar aşa frumos. Nu pot să-i arăt cât de frumoasă o crede el. Nu merită.

            Trece mai departe cu aceeaşi indiferenţă cu care deja mă obişnuisem. Aşa trec toate…pe lângă cei nebuni. Eu sunt nebun după o altă fată. Mi-aş dori să pot să fac şi eu ce a făcut el. Nu pot. Oare nu o cred frumoasă? Oare sunt şi eu o altă persoană destul de bine îmbrăcată şi care nu a primit eticheta de nebun,dar care nu cunoaşte frumuseţea?

            Ahh frige! Se pare că mi-a sosit comanda şi nu mai pot să scriu,să aberez,să mă minunez, să mă întristez… În plus trebuie să văd mai de aproape “fotografia” nebunului!

       “De la un nebun al dorinţei,

              Pentru doi ochi ce nu-s ai mei.”

Contemplez...un suicid

O pungă de alune! Nutline… cred!

            “2 lei!”

            Scot nepăsător cei 5 lei pe care îi aveam pierduţi în buzunar de ceva timp şi îi întind spre vânzătoarea ce părea atât de lacomă.

            Cam scump… îmi zic eu în gând. De obicei nu-mi pasă de preţ. Totuşi, cam scump! De data aceasta eu sunt cel care trebuie să primească bani. Vânzătoarea nu pare aşa fericită să-mi dea înapoi restul:trei hârtii verzi. De fapt… am fost tratat cu o altă indiferenţă şi răceală. Plictiseală chiar! De ce era plictisită? De viaţă? Sper că nu… De fapt… nu cred că-mi pasă.

            Ies din magazin obosit de toropeala zilei. Nu mai era zi, dar zăpuşeala celei care a trecut încă se resimţea în fiecare vibraţie a cimentului dur. Păşesc printre persoane ce probabil îşi caută şi ele un magazin pentru propria lor pungă de Nutline. O desfac! Ştiu… nu-i frumos! Pe stradă! Da, da! Pledez vinovat! Dar ce puteam să fac? Îmi era poftă... parcă doar pentru acea clipă în care am simţit gustul alunelor ambalate (au un gust special cele ambalate) trăisem. Ce alt motiv aş fi avut să trăiesc dacă nu pentru alune? Râd amuzat. S-a terminat! Motivul pentru care trăiam… nu mai este! Am terminat punga! O strâng enervat şi mai spun o dată în gând “cam scump…”. Totuşi îmi continuu drumul fără suflet, în genunchi… strigând “milă” şi încă o pungă cu alune. Îmi dau o palmă singur. Lumea se uită ciudat la mine. “Ar trebui să o iau mai uşor cu alunele… nu-mi fac bine deloc!” îmi calmez eu gândurile “nenaturale”.

            Lumea se uită nedumerită la mine! De ce s-a strâns deodată aşa multă în calea mea, în faţa blocului meu mai exact? Ai crede că sunt o vedetă! Totuşi… nu. Nu vreau să am eu rolul principal în tragedia ce mi se arată în faţă,în comedia ce-a intrat în pauză. Înaintez tăcut şi oamenii nu mă observă.

            “E mort, nu?” îşi şoptesc două fiinţe dintre zecile care se adunaseră. Eu înaintez… Deodată un strigăt ce ar trezi şi morţii la viaţă se răsfrânge printre corpurile imense ale necunoscuţilor din faţa mea: “De ce??! De ce te-ai aruncat mă Mihaie!?? Ce a fost în capul tău?!!” Ei bine nu a mers. Morţii nu s-au trezit! În cazul de faţă mortul… Nuu… nicidecum. Stătea acolo, în faţa blocului, pe cimentul care parcă începuse să-i ardă faţa şi nu zicea nimic. Părea aşa de mulţumit, de… împăcat. De ce nu ar fi? Nu mă înţelegeţi greşit, dar domnul Mihai mereu a trăit sub papuc. Mereu a trebuit să asculte de alte persoane. Nu a putut să-şi trăiască viaţa aşa cum a vrut el. Măcar… şi-a trăit moartea după bunul plac. E normal să aibe chipul atât de fericit, atât de împăcat. E normal pentru mine, doar pentru mine din câte observ…

            “Dumnezeu i-a blestemat!” se aude o doamnă în vârstă vorbind cu o altă doamnă în vârstă (îmi pare rău, dar nu le cunosc). Ohh… cât de ipocrit. Acea doamnă a avut mereu o pungă cu alune (amuzant… chiar şi acum are în mână una)! Ce ar putea ea să înţeleagă? Domnul Mihai în schimb nu a avut. Lui îi plăceau seminţele. Totuşi Dumnezeu nu există. Nu i-a blestemat nimeni, dar oamenii sunt prea imaturi şi ipocriţi ca să-şi asume anumite responsabilităţi. O urăsc pe femeia asta!

            “Ce curajos! Aşa şi-a înfruntat problemele!” se aude iar aceeaşi voce groasă, hidoasă şi de data asta ironică. Prostia şi egoismul nu încetează să mă uimească. Omul ce stătea acolo în faţa noastră şi parcă zâmbea încercând să ne spună: “Totul e în regulă!” este, pardon:a fost foarte curajos! Nu oricine are puterea să înfrunte viaţa, însă şi mai puţine persoane au curaj să înfrunte moartea! Când stătea acolo, pe marginea blocului de la etajul 10 şi vântul îi bătea puternic în faţă nimeni nu l-a ajutat, nu l-a privit. Îi era frică de înălţime. Asta nu îl face curajos? Sunt sigur că nu s-a aruncat de prima dată. Nuu… nu avea cum! A stat şi şi-a înfruntat frica. În plus cred că încă spera ca cineva să-i dea şi lui o pungă de alune. Nimeni! Soţia şi fiica erau prea prinse de o telenovelă care nu se mai termina.

            “Mă duc la Costel!”… ca în fiecare zi de altfel. Şi ca de obicei nici măcar un răspuns din partea fiinţelor cărora el le datora totul, totul mai puţin viaţa. Probabil a ieşit pe uşă şi s-a dus la Costel. De fapt sigur s-a dus la Costel. Păcat! De ce? Pentru că nu a menţionat care Costel de data asta. Fratele lui, singurul cu care mai putea urmări meciurile echipei sale favorite (care îşi făcuse un obicei din a pierde) la un pahar de bere (era până la urmă doar un om mediocru,sau… un geniu ce se-ascundea în mediocritate), spărgând câteva seminţe, murise cu doar câteva luni înainte. Cine stă să numere zilele de la moartea lui? Nimeni! Mihai! Tot aia! Acel Costel!

            Ambulanţa se aude! Pentru el oare? Spitalul e relativ aproape şi ambulanţele trec şi vin fără să ştii dacă următoarea este pentru tine. Atât de des… se aud sirenele. Am devenit nepăsător. Un alt om pe moarte,poate! Şi ce? Oamenii mor! O să se audă şi pentru mine la un moment dat aceeaşi sirenă. Credeţi că o să-i pese cuiva? Ei bine… de data aceasta indiferenţa a fost înlocuită de implicare. Simţeam fiecare puls din aer, puls al lui Mihai, puls al sirenei…

            “Nu are puls!”,se aude o voce groasă.

M-am înşelat. Era doar pulsul sirenei. Un vuiet de murmure se aude dintr-o dată. O mulţumire morbidă îşi face simţită prezenţa, un “v-am zis eu” care nu ar fi trebuit să fie rostit de nimeni, niciodată.

            “V-am zis eu că este mort”, deja prea cunoscuta voce ce m-a deranjat până acum,îmi zgârie până şi ultima speranţă. Mihai, chiar şi mie îmi pare rău. Nu că te-ai sinucis… a fost alegerea ta! Îmi pare rău că şi eu sunt unul dintre privitori, dintre simplii şi recii privitori ce te-au înconjurat acum cu prea multă atenţie.

            Deodată un fulger… nu… o rază de lumină venită ca un semn. Din nou m-am înşelat. Un bliţ. Şi eu care credeam că nu poate fi mai rău. Doamna aceea “respectabilă” şi-a scos din poşeta din piele naturală un ditamai telefon cu care a crezut de cuviinţă să-l întrebuinţeze într-un mod oribil, grotesc. I-a făcut o poză domnului Mihai! El întotdea- una a crezut că nu este fotogenic şi cred cu tărie că dacă s-ar fi aflat în “publicul” numeros ce-l privea şi el ar fi fost la fel de dezgustat de acţiunea pe care o încheiase acea doamnă.

            “A leşinat!”, se aude iar o altă voce. Cine? Domnul Mihai? Pâi, parcă era mort… Îmi strecor corpul printre toţi cei strânşi şi o văd pe soţia lui întinsă la rându-i pe ciment. Pare afectată. Poate doar se preface. Cine a spus că realizezi cât de deosebită este o persoană doar când nu mai este lângă tine se pare că a avut extrem de multă dreptate. Şi ce dacă nu-i plăceau alunele? Chiar nu merita atenţia ei? Sunt confuz…

            “Eu… euuu…”, se aude dintr-o data printre corpurile imobile. “Eu am făcut-o… nu el!”. Dacă ar fi fost un film, atunci cu siguranţă acesta ar fi fost momentul în care mulţimea ar fi trebui să amuţească, dar un tunet de exclamaţii mi-au lovit timpanul fragil.

            “El nu a vrut niciodată să… uite, să strige, nici măcar să înţeleagă. Eu… Doar EUU…

M-a iubit, nenorociţilor!”. Se ridică parcă revenindu-şi dintr-un somn revigorant şi ajunge lângă doamna ce mi-a cauzat mie atâtea motive de supărare. “Nu vezi??... Nu vezi cât de odioasă eşti?... Mă dezguşti… îl dezguşti şi pe el, pe Mihăiţă al meu…” Câţiva poliţişti ce ajunseseră si ei la faţa locului încep să se îndrepte spre trupul ce acum manifesta o ferocitate inexplicabilă. “Asta… asta este pentru tine o joacă, sau ce? Euuu… eu am făcut-o (şi afişeaza un zâmbet odios). Euu!!! Şi vrei să şti de ce? Pentru el… pentru că îl iubesc şi tu, tu nu l-ai fi înţeles, iubit, apreciat. Era un nimic pentru tine.” Şi apoi… cu ultimele puteri, ţipă: “Era un nimic pentru voi toţi şi aşa ar fi rămas!!!”

            -O pungă de alune, vă rog…

            -Puştiule, doar ce ai luat una acum 10 minute… şi ce este cu hărmălaia aia afară?

            -De data asta nu sunt pentru mine… şi nu e nicio hărmălaie. Lumea s-a strâns acolo doar ca să fure toate alunele pe care voi încerca să i le duc domnului Mihai. Uraţi-mi: “Noroc!”.

            “Uite-l cum aleargă… Puştiul ăsta e dus rău. Auzi… alune… domnul Mihai. Lui îi plac seminţele!”

Stele ce nu vor sa cada

Sursă nesfârşită de lumină,căldură insuportabilă,ucigătoare!

            E vară,e cald,am obosit! Noapte magică,izbăvitoare…îţi mulţumesc că exişti,dar rogu-te stinge şi căldura din sufletul meu. Fă asta pentru mine şi-ţi voi rămâne veşnic îndatorat! Hmm…ridicol! Am ajuns să vorbesc cu propria-mi plăsmuire! Ea este aici,da…aici lângă mine şi eu…eu vorbesc cu mine însumi. Stăm întinşi pe iarba încă fierbinte a Cişmigiului şi privim…şi zâmbim şi nu spunem nimic. Parcă am fi doi străini care,obosiţi după o zi prea fierbinte pentru sufletele lor,se odihnesc…şi nimic mai mult!

            La ce te gândeşti?

            O zână…dar unde?? Nu o văd,nu o simt,nu o înţeleg! Nu poate fi fiinţa nevinovată de lângă mine. Chiar şi aşa,oricât de inocent îi este chipul,trebuie să fie o păcătoasă! Sunt ateu! De ce îmi pasă??!

La nimic! Tu ?

Nu ştiu cui i-am răspuns…dar am făcut-o. Sunt prea obosit să mă împotrivesc destinului! Nici măcar nu ştiu dacă am minţit! Oare e posibil ca un om să nu se gândească la nici măcar un lucru? E posibil să nu-şi pună întrebări în fiecare secundă,în fiecare clipă a vieţii lui şi aşa prea scurtă pentru a afla toate răspunsurile dorite? Am minţit! Şi ce dacă?...Cine o să se supere? Sunt om şi greşesc…sunt eu şi greşesc de prea multe ori chiar!

            La…nimic!

            Nu se poate! Zeii nu mint şi totuşi… De ce,eu,cel mai mare necredincios,spun şi gândesc astfel de lucruri? Am devenit şi eu penibil! Mai ieri mă amuzau dovezile de iubire faţă de aşa-zisul Dumnezeu (este o religie şi un mod de a gândi pentru foarte multe persoane,de aceea am considerat că ar trebui să respect majuscula!),iubire manifestată “paşnic” de nişte doamne bătrâne. Penibil şi ipocrit! Să te calci în picioare pentru iertare! Egoist! Dacă ar exista un Dumnezeu s-ar amuza copios. De fapt…probabil I s-ar scârbi de lumea pe care a “creat-o”. Secundele dinaintea morţii îi fac pe păcătoşi să strige “Iertare”…o iertare egoistă şi lipsită de sinceritate! Încă un motiv pentru care nu are rost să cred! Sunt ateu şi îmi e bine aşa! Hmm…şi parcă nu mă gândeam la nimic!

            Eu mă gândesc la stele!,spun eu…

            Sunt mai presus de zeitate! Ea a minţit…eu am minţit,dar mi-am reparat greşeala! Hehe..şi nici măcar nu cred că sunt aproape de clipele morţii. Mă simt mai presus de ipocrizie,de toţi credincioşii…Singurul lucru în care cred acum este ea şi asta a fost de ajuns pentru mine.

            Şi eu!

            O privesc…nu mă pot abţine. O doresc! O iubesc! Mă priveşte! Îmi zâmbeşte! Ce să cred? A recunoscut că nu este o zeitate…s-a recunoscut înfrântă? NU! Cred că tocmai ce mi-am câştigat nemurirea alături de ea!

Crezi că fiecare om are steaua lui…acolo…pe pata de tuş pe care o făureşte El? se aude iar aceeaşi voce încărcată de puritate…

El? Care el? Nedumerit! Totuşi…cum aş putea crede că fiecare om are steaua lui? Ce să facă cu ea? Aş vrea să cred în amăgirile ce şi le spune singură,dar nu pot! Niciodată nu o să pot! Îmi doresc să cred în steaua mea. Totuşi,care e?Cum ştiu că nu e steaua altcuiva? Doar stelele nu se înmulţesc peste noapte…

Îmi pare rău,dar nu pot să cred acest lucru! În plus…nu există un EL ! ,a trebuit să-i spun adevărul (adevărul e însă doar un lucru subiectiv).

Păcat…stelele noastre sunt foarte aproape!

De ce nu mă face şi pe mine zeu…să pot vedea şi eu toate minunile pe care ea le vede?! Cum de ştie cât de aproape sunt stelele noastre…cât de aproape suntem noi doi?! Eu nu pot…nu pot citi nimic în urmele lăsate de vocea ei pe pânza de aer şi ea parcă reuşeşte să-mi ghicească fiecare gând încă înainte de a-l gândi! Este frustrant…ştie că o iubesc. Oare vrea să fac un pas? Dar stăm întinşi pe spate…cum pot să fac asta?

Cât de aproape? şi vocea-mi tremură de emoţie…

Necunoscutul este fascinant. Oameni de ştiinţă nu sunt cei care ştiu…ci cei care se întreabă pentru a şti. Eu mă simt în acest moment unicul om de ştiinţă de pe tărâmul iubirii,pionier printre suflete reci şi nemiloase. De ce această întrebare? Pentru că o iubesc,pentru că am încredere! Vreau să mă las purtat de către ea prin împărăţi-ai cerească precum un orb pe bulevardul Unirii la oră de vârf se lasă condus de a sa iubită (şi ea oarbă).

Destul de aproape ca eu să simt…ca tu să simţi! Răspunde cu un glas uşor nepăsător,mai bine spus provocator,persoana de lângă mine..

Am uitat că nu vede,că nu văd… “Îmi pare rău,dar eu nu simt nimic” (îmi spun în gând). Acest răspuns îl aşteptam de mult timp totuşi. Simt că am câştigat un joc început fără ştirea mea. Ştiu acum că şi ea mă doreşte,cred acum că şi ea mă doreşte, sper acum că şi ea mă doreşte,de fapt bănuiesc că simt asta! Are dreptate! Mereu are dreptate…

Eu văd doar o stea care cade… deodată mă trezesc eu să întrerup acea clipă în care buzele noastre s-au întâlnit pentru o clipă!

Dacă aş crede în semne,acesta ar fi cu adevărat unul înfiorător. Nu ştiu de ce. Nu vreau să ştiu de ce. De fapt ştiu! A fost acea lacrimă ce şi-a găsit locul pe umărul meu. Priveam şi nu vroiam să înţeleg. Speram ca aceea să fie apa tinereţii din care ea,să soarbă încet,în linişte,neauzită de lume şi să rămână neschimbată.

Pune-ţi o dorinţă! reuşesc eu să pronunţ foarte răguşit!

Eu…ateul…îi spun ei să-şi pună o dorinţă. De ce am făcut-o? Din milă? Din suferinţă? Din iubire? Din toate câte puţin…Ahh! O altă lacrimă îmi ajunge pe umăr după ce a tăiat cu necruţare chipul ei tânăr,chipul ei cel inocent! De ce reuşesc să-i provoc doar durere,de ce iubirea mea trebuie să fie…aşa?!

De ce să-mi pun o dorinţă? Nu înţelegi?...O altă viaţă s-a schimbat,s-a transformat,a dispărut!  ,îmi întrerupe ea deodată şirul gândurilor…

Mă cutremur! Atât de lipsită de orice respect faţă de viaţă a spus aceste cuvinte. Nu e ea,te rog spune-mi că nu e ea. Pe cine rog eu mai exact?? Cred că-mi rog steaua…cred că-i rog steaua. Dar dacă are dreptate? Dacă acea stea care a căzut era şi ea a cuiva? Ce s-a întâmplat cu ea…? Mi-e teamă! Mi-e teamă să nu o pierd,mi-e teamă să nu-i văd steaua ei căzând şi să realizez prea târziu că o dată cu ea a furat-o şi pe a mea de pe cer.

Te rog…nu mă iubi! Te rog să uiţi tot ce a fost… şi mai ales să uiţi ceea ce nu a fost ! Te las să străluceşti…! ,spune ea interzicându-mi parcă şi să respir printr-un gest care ar face şi demonii să tacă.

Ştiu ce va urma. Se va ridica de pe iarba atât de rece şi va pleca fără să mai spună vreo vorbă,fără să mai facă vreun gest. Am pierdut-o?? Te rog…steaua mea…spune-mi că nu!! Penibil! Stau singur în iarba nu prea înaltă şi mă simt expus,mă simt atât de vulnerabil fără ea! E noapte şi ea este singură la fel ca mine. Regret că nu am putut să-ţi fiu aproape în celelalte nopţi ce au urmat…îmi pare rău că nu mi-ai permis să-ţi fiu aproape. Aş fi vrut atât de mult să te strâng în braţele mele şi să nu permit morţii să te ia decât şi cu preţul propriei vieţi. Probabil ar fi făcut-o!!

Două luni…atât! Apoi nimic. Cel mai dureros nimic! EL se pare că e necruţător. Te urăsc dacă exişti,îmi urăsc incapacitatea de a face ceva care să schimbe toate cele întâmplate dacă nu exişti. De ce a trebuit să-mi fie viaţa blestemată. “Capul plecat sabia nu-l taie”…minciuni! Am învăţat în timp că nu trebuie să ţin capul plecat pentru că altfel nu îţi mai văd ochii…în plus,stelele sunt acolo,departe,sus! După două luni de durere neîmpărtăşită te-ai prăpădit. Îmi pare rău că am descris aşa crud şi neretuşat ceea ce s-a întâmplat,dar lacrimi mi-au întunecat în aceste câteva minute privirea! Trebuia să te am…să-mi aparţii.

Noapte magică,izbăvitoare… îţi mulţumesc că exişti,dar rogu-te stinge şi căldura din sufletul meu. Fă asta pentru mine şi-ţi voi rămâne veşnic îndatorat! Stinge steaua ei…căci doare,doare atât de mult să-i simt steaua şi să nu-i simt mâna peste fruntea mea,să-i simt steaua şi să nu-i pot atinge corpul ei tânăr! Lasă-mă să strălucesc! Aceasta a fost dorinţa ei... îndeplineşte-o!

Sunt ateu pentru că nu vreau să mai simt atâta durere. Sunt ateu pentru că Dumnezeu nu ar fi lăsat durerea pe pământ. Voi sunteţi orbi ca mine,dar nu puteţi simţi! Nu-i puteţi simţi steaua…

                                    “Sunt al iubirii ateu,

                                                Şi-ţi voi duce dorul mereu!”

Tenebrarum...

Scuip sânge... Mizerie…Mocirlă.

            Sunt mort! Am murit de foarte mult timp, mademoiselle! De ce nu te opreşti din a mă săruta? De ce insişti să-mi aşterni peste oasele-mi dezvelite, pudice, buzele tale cărnoase, neruşinate? Cum? Nu vezi? Nu vezi că sunt mort?! Nu vezi că … Ahh!

            Iarnă ! Pierdut în apele tulburi ale somnului de după-amiază… Când raze ascuţite încep a-mi scoate ochii din orbitele lor, când problemele mici ale vieţii cotidiene îmi pălmuiesc faţa cu mişcări bruşte, sacadate, mă simt aruncat, ca un călător fără bilet, în strada din faţa blocului meu, în brutalitate, în nimic. Mizerie… mocirlă. Sunt mort!

            Opreşte-te… Nu vezi?! Ai trei ochi şi minţi însăşi vederea! Nu exist… Sunt ce ai vrea să ai, să posezi, să minţi, să ierţi, să uiţi şi acum să săruţi, dar nu vezi, tu, nebună cu ochii larg închişi, că moartea-mi în sine, prin însăşi inexistenţa provocată mie, e dovadă a proprie-mi foste existenţe?

            Câţi? Câţi oameni ai să mai aştepţi să apară, până ce eu voi fi iar al tău? Câţi oameni inexistenţi n-ar vrea să fi existat în locul tău? Nu mă iubeşti! Şterge-ţi lacrimile, ipocrito. Nu iubeşti… şi dacă ai face-o, dacă tu, mireasă fără mire, dacă tu ai iubi, eşti blestemată. Iubeşti un mort…

            Scuip venin…Verde…Albastru…chiar Roşu. Acid clorhidric…Oxigen… Durerea din ochii tăi îmi este necunoscută. Ţi-am explicat… Acum te rog, aşează-mi oasele, ce acum înfăţişează o dezordine penibilă sub umbra celor trei ochi, în curcubeul lacrimilor unuia dintre ei, aşează-le în solul umed. Vreau să-i simt îmbrăţişarea înmiresmată de nutrienţi. Acolo sunt eu, mademoiselle. Iubeşte… Iubeşte floarea pe care un alt amorezat ţi-o aduce. Iubeşte-o pe ea… căci doar aşa mă mai poţi iubi pe mine. Mănâncă cu plăcere orice, îmbracă-te din nou, aşa cum acum, îngenuncheată în noroi, eşti admirată de paznicul cimitirului… E frig…atât de frig!

            Opreşte-te… NU face asta! Râmâi aici, rămâi în lumea asta. Nu face încă un pas spre falsa nemurire! Nu-i loc şi pentru tine în veşnicia pântecului acesta de pământ. Tu, frumoasă străină, vei fi primită ca un duşman de oasele pe care nu-ncetezi a le săruta. Te urăsc…

            Sânge… scuipat de ea. Nebuno, de ce mi-ai făcut asta? Neputincios… Aşa am fost întotdeauna în preajma ta. Pierdut, uimit, uluit, şi mai apoi îngenuncheat, lovit, batjocorit. Neputincios! Ai minţit până şi în clipa aceasta. Pântecul tău, acela  pe care eu nu am apucat să îl simt lovindu-mă când fiinţa-mi şi-ar fi făcut cuibul acolo, este acum străpuns. De-ai fi iubit, nu m-ai fi lăsat să te omor… Nu e de ajuns că am murit eu? Ce o să se spună când în almnahul acesta de calciu  nu vor ştii să diferenţieze relicvele mele de ale tale? Ulna şi radius sunt moartea ta… căci acum se ascund în acel pântec.

            Hai... ia loc… aşează-te acum! Ce pot să mai fac? Ia loc aici, lângă mine şi închide ochii.  Încetează să mai spui unor oase că le iubeşti. Eu am glumit când ţi-am spus ca eşti o nebună, dar acum văd că nu te desminţi. Mademoiselle, aşează-te, te rog!

            Sunt mort … şi ea la fel.

            Scuip apă şi inspir adânc… Lumină! Privesc de data aceasta doi ochi căprui... şi o sărut pe fata de deasupra mea. Atât de rece… Mă înec cu gust de sânge şi venin. Deschid ochii, pe toţi cei trei, şi văd deasupra-mi un schelet jalnic, patetic, smuls de pe cerul întunecat.

            Eşti moartă şi moartea ta e mizeria în care înot, căci viu în inexistenţa şi imaterialitatea din juru-ţi eu sunt. Şi vindec lumi, scriu capodopere, fac tot ce realitatea încă nu cunoaşte, căci imposibilul în neant îşi pierde culorile şi-şi găseşte alinare şi înţelegere, iar eu în simbioză cu el învăţ să uit. Să te uit pe tine, pe noi… Să uit că te-am iubit. Să uit.

            Sunt mort şi moartea mea e doar o umbră a inexistenţei tale, mademoiselle. M-am înecat în vomă şi venin… şi durere! M-am lăsat pierdut în meandrele propriei minţi bolnave de iubire şi am murit, căci mort am fost în lume şi mort rămân în inexistenţă!

De cuvinte...(incipit)

                   Ca orice lucru pe care-l facem in viata, alegerea unui nume pentru un simplu blog trebuie sa aiba in spate un motiv. Asadar...de ce "de cuvinte"? "De cuvinte" imi sunt legate cele mai frumoase/urate/intense amintiri... Prin cuvinte respir, exist. Rationamentul unui om are in spate un amalgam de sunete cu inteles, deci nu exagerez cu nimic. Gandesc pentru ca acest mijloc de exprimare exista. E o necesitate... este lucrul care ma defineste. Pardon! NE defineste... Pe mine, pe tine... Ce vei putea gasi aici? De toate si nimic... Imi place sa scriu, dar asta nu inseamna ca imi si iese mereu. Opinia ta, a oricarui "tu" care binevoiesti a-ti pierde timpul aici, probabil nu imi va schimba niciodata modul de a scrie. De fapt, cititorule, te asigur ca acest lucru nu se va schimba niciodata, insa, daca este un lucru care poate fi variabil, acela este motivatia mea de a scrie. Nu promit ca vei simti ceva, dar eu o voi face si pentru tine. In urmatoarele cateva zile voi publica o parte din scrierile pe care pana acum le pastram doar pentru mine, pentru ca, mai apoi, sa public mai rar, dar creatii noi. Din cand in cand, voi intercala si mici post-uri in care...voi fi doar un blogger. Pana atunci... daca si pe tine te leaga foarte multe de cuvinte...te invit sa rasfoiesti paginile de mai sus.