O pungă de alune! Nutline… cred!
“2 lei!”
Scot nepăsător cei 5 lei pe care îi aveam pierduţi în buzunar de ceva timp şi îi întind spre vânzătoarea ce părea atât de lacomă.
Cam scump… îmi zic eu în gând. De obicei nu-mi pasă de preţ. Totuşi, cam scump! De data aceasta eu sunt cel care trebuie să primească bani. Vânzătoarea nu pare aşa fericită să-mi dea înapoi restul:trei hârtii verzi. De fapt… am fost tratat cu o altă indiferenţă şi răceală. Plictiseală chiar! De ce era plictisită? De viaţă? Sper că nu… De fapt… nu cred că-mi pasă.
Ies din magazin obosit de toropeala zilei. Nu mai era zi, dar zăpuşeala celei care a trecut încă se resimţea în fiecare vibraţie a cimentului dur. Păşesc printre persoane ce probabil îşi caută şi ele un magazin pentru propria lor pungă de Nutline. O desfac! Ştiu… nu-i frumos! Pe stradă! Da, da! Pledez vinovat! Dar ce puteam să fac? Îmi era poftă... parcă doar pentru acea clipă în care am simţit gustul alunelor ambalate (au un gust special cele ambalate) trăisem. Ce alt motiv aş fi avut să trăiesc dacă nu pentru alune? Râd amuzat. S-a terminat! Motivul pentru care trăiam… nu mai este! Am terminat punga! O strâng enervat şi mai spun o dată în gând “cam scump…”. Totuşi îmi continuu drumul fără suflet, în genunchi… strigând “milă” şi încă o pungă cu alune. Îmi dau o palmă singur. Lumea se uită ciudat la mine. “Ar trebui să o iau mai uşor cu alunele… nu-mi fac bine deloc!” îmi calmez eu gândurile “nenaturale”.
Lumea se uită nedumerită la mine! De ce s-a strâns deodată aşa multă în calea mea, în faţa blocului meu mai exact? Ai crede că sunt o vedetă! Totuşi… nu. Nu vreau să am eu rolul principal în tragedia ce mi se arată în faţă,în comedia ce-a intrat în pauză. Înaintez tăcut şi oamenii nu mă observă.
“E mort, nu?” îşi şoptesc două fiinţe dintre zecile care se adunaseră. Eu înaintez… Deodată un strigăt ce ar trezi şi morţii la viaţă se răsfrânge printre corpurile imense ale necunoscuţilor din faţa mea: “De ce??! De ce te-ai aruncat mă Mihaie!?? Ce a fost în capul tău?!!” Ei bine nu a mers. Morţii nu s-au trezit! În cazul de faţă mortul… Nuu… nicidecum. Stătea acolo, în faţa blocului, pe cimentul care parcă începuse să-i ardă faţa şi nu zicea nimic. Părea aşa de mulţumit, de… împăcat. De ce nu ar fi? Nu mă înţelegeţi greşit, dar domnul Mihai mereu a trăit sub papuc. Mereu a trebuit să asculte de alte persoane. Nu a putut să-şi trăiască viaţa aşa cum a vrut el. Măcar… şi-a trăit moartea după bunul plac. E normal să aibe chipul atât de fericit, atât de împăcat. E normal pentru mine, doar pentru mine din câte observ…
“Dumnezeu i-a blestemat!” se aude o doamnă în vârstă vorbind cu o altă doamnă în vârstă (îmi pare rău, dar nu le cunosc). Ohh… cât de ipocrit. Acea doamnă a avut mereu o pungă cu alune (amuzant… chiar şi acum are în mână una)! Ce ar putea ea să înţeleagă? Domnul Mihai în schimb nu a avut. Lui îi plăceau seminţele. Totuşi Dumnezeu nu există. Nu i-a blestemat nimeni, dar oamenii sunt prea imaturi şi ipocriţi ca să-şi asume anumite responsabilităţi. O urăsc pe femeia asta!
“Ce curajos! Aşa şi-a înfruntat problemele!” se aude iar aceeaşi voce groasă, hidoasă şi de data asta ironică. Prostia şi egoismul nu încetează să mă uimească. Omul ce stătea acolo în faţa noastră şi parcă zâmbea încercând să ne spună: “Totul e în regulă!” este, pardon:a fost foarte curajos! Nu oricine are puterea să înfrunte viaţa, însă şi mai puţine persoane au curaj să înfrunte moartea! Când stătea acolo, pe marginea blocului de la etajul 10 şi vântul îi bătea puternic în faţă nimeni nu l-a ajutat, nu l-a privit. Îi era frică de înălţime. Asta nu îl face curajos? Sunt sigur că nu s-a aruncat de prima dată. Nuu… nu avea cum! A stat şi şi-a înfruntat frica. În plus cred că încă spera ca cineva să-i dea şi lui o pungă de alune. Nimeni! Soţia şi fiica erau prea prinse de o telenovelă care nu se mai termina.
“Mă duc la Costel!”… ca în fiecare zi de altfel. Şi ca de obicei nici măcar un răspuns din partea fiinţelor cărora el le datora totul, totul mai puţin viaţa. Probabil a ieşit pe uşă şi s-a dus la Costel. De fapt sigur s-a dus la Costel. Păcat! De ce? Pentru că nu a menţionat care Costel de data asta. Fratele lui, singurul cu care mai putea urmări meciurile echipei sale favorite (care îşi făcuse un obicei din a pierde) la un pahar de bere (era până la urmă doar un om mediocru,sau… un geniu ce se-ascundea în mediocritate), spărgând câteva seminţe, murise cu doar câteva luni înainte. Cine stă să numere zilele de la moartea lui? Nimeni! Mihai! Tot aia! Acel Costel!
Ambulanţa se aude! Pentru el oare? Spitalul e relativ aproape şi ambulanţele trec şi vin fără să ştii dacă următoarea este pentru tine. Atât de des… se aud sirenele. Am devenit nepăsător. Un alt om pe moarte,poate! Şi ce? Oamenii mor! O să se audă şi pentru mine la un moment dat aceeaşi sirenă. Credeţi că o să-i pese cuiva? Ei bine… de data aceasta indiferenţa a fost înlocuită de implicare. Simţeam fiecare puls din aer, puls al lui Mihai, puls al sirenei…
“Nu are puls!”,se aude o voce groasă.
M-am înşelat. Era doar pulsul sirenei. Un vuiet de murmure se aude dintr-o dată. O mulţumire morbidă îşi face simţită prezenţa, un “v-am zis eu” care nu ar fi trebuit să fie rostit de nimeni, niciodată.
“V-am zis eu că este mort”, deja prea cunoscuta voce ce m-a deranjat până acum,îmi zgârie până şi ultima speranţă. Mihai, chiar şi mie îmi pare rău. Nu că te-ai sinucis… a fost alegerea ta! Îmi pare rău că şi eu sunt unul dintre privitori, dintre simplii şi recii privitori ce te-au înconjurat acum cu prea multă atenţie.
Deodată un fulger… nu… o rază de lumină venită ca un semn. Din nou m-am înşelat. Un bliţ. Şi eu care credeam că nu poate fi mai rău. Doamna aceea “respectabilă” şi-a scos din poşeta din piele naturală un ditamai telefon cu care a crezut de cuviinţă să-l întrebuinţeze într-un mod oribil, grotesc. I-a făcut o poză domnului Mihai! El întotdea- una a crezut că nu este fotogenic şi cred cu tărie că dacă s-ar fi aflat în “publicul” numeros ce-l privea şi el ar fi fost la fel de dezgustat de acţiunea pe care o încheiase acea doamnă.
“A leşinat!”, se aude iar o altă voce. Cine? Domnul Mihai? Pâi, parcă era mort… Îmi strecor corpul printre toţi cei strânşi şi o văd pe soţia lui întinsă la rându-i pe ciment. Pare afectată. Poate doar se preface. Cine a spus că realizezi cât de deosebită este o persoană doar când nu mai este lângă tine se pare că a avut extrem de multă dreptate. Şi ce dacă nu-i plăceau alunele? Chiar nu merita atenţia ei? Sunt confuz…
“Eu… euuu…”, se aude dintr-o data printre corpurile imobile. “Eu am făcut-o… nu el!”. Dacă ar fi fost un film, atunci cu siguranţă acesta ar fi fost momentul în care mulţimea ar fi trebui să amuţească, dar un tunet de exclamaţii mi-au lovit timpanul fragil.
“El nu a vrut niciodată să… uite, să strige, nici măcar să înţeleagă. Eu… Doar EUU…
M-a iubit, nenorociţilor!”. Se ridică parcă revenindu-şi dintr-un somn revigorant şi ajunge lângă doamna ce mi-a cauzat mie atâtea motive de supărare. “Nu vezi??... Nu vezi cât de odioasă eşti?... Mă dezguşti… îl dezguşti şi pe el, pe Mihăiţă al meu…” Câţiva poliţişti ce ajunseseră si ei la faţa locului încep să se îndrepte spre trupul ce acum manifesta o ferocitate inexplicabilă. “Asta… asta este pentru tine o joacă, sau ce? Euuu… eu am făcut-o (şi afişeaza un zâmbet odios). Euu!!! Şi vrei să şti de ce? Pentru el… pentru că îl iubesc şi tu, tu nu l-ai fi înţeles, iubit, apreciat. Era un nimic pentru tine.” Şi apoi… cu ultimele puteri, ţipă: “Era un nimic pentru voi toţi şi aşa ar fi rămas!!!”
-O pungă de alune, vă rog…
-Puştiule, doar ce ai luat una acum 10 minute… şi ce este cu hărmălaia aia afară?
-De data asta nu sunt pentru mine… şi nu e nicio hărmălaie. Lumea s-a strâns acolo doar ca să fure toate alunele pe care voi încerca să i le duc domnului Mihai. Uraţi-mi: “Noroc!”.
“Uite-l cum aleargă… Puştiul ăsta e dus rău. Auzi… alune… domnul Mihai. Lui îi plac seminţele!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu