Scuip sânge... Mizerie…Mocirlă.
Sunt mort! Am murit de foarte mult timp, mademoiselle! De ce nu te opreşti din a mă săruta? De ce insişti să-mi aşterni peste oasele-mi dezvelite, pudice, buzele tale cărnoase, neruşinate? Cum? Nu vezi? Nu vezi că sunt mort?! Nu vezi că … Ahh!
Iarnă ! Pierdut în apele tulburi ale somnului de după-amiază… Când raze ascuţite încep a-mi scoate ochii din orbitele lor, când problemele mici ale vieţii cotidiene îmi pălmuiesc faţa cu mişcări bruşte, sacadate, mă simt aruncat, ca un călător fără bilet, în strada din faţa blocului meu, în brutalitate, în nimic. Mizerie… mocirlă. Sunt mort!
Opreşte-te… Nu vezi?! Ai trei ochi şi minţi însăşi vederea! Nu exist… Sunt ce ai vrea să ai, să posezi, să minţi, să ierţi, să uiţi şi acum să săruţi, dar nu vezi, tu, nebună cu ochii larg închişi, că moartea-mi în sine, prin însăşi inexistenţa provocată mie, e dovadă a proprie-mi foste existenţe?
Câţi? Câţi oameni ai să mai aştepţi să apară, până ce eu voi fi iar al tău? Câţi oameni inexistenţi n-ar vrea să fi existat în locul tău? Nu mă iubeşti! Şterge-ţi lacrimile, ipocrito. Nu iubeşti… şi dacă ai face-o, dacă tu, mireasă fără mire, dacă tu ai iubi, eşti blestemată. Iubeşti un mort…
Scuip venin…Verde…Albastru…chiar Roşu. Acid clorhidric…Oxigen… Durerea din ochii tăi îmi este necunoscută. Ţi-am explicat… Acum te rog, aşează-mi oasele, ce acum înfăţişează o dezordine penibilă sub umbra celor trei ochi, în curcubeul lacrimilor unuia dintre ei, aşează-le în solul umed. Vreau să-i simt îmbrăţişarea înmiresmată de nutrienţi. Acolo sunt eu, mademoiselle. Iubeşte… Iubeşte floarea pe care un alt amorezat ţi-o aduce. Iubeşte-o pe ea… căci doar aşa mă mai poţi iubi pe mine. Mănâncă cu plăcere orice, îmbracă-te din nou, aşa cum acum, îngenuncheată în noroi, eşti admirată de paznicul cimitirului… E frig…atât de frig!
Opreşte-te… NU face asta! Râmâi aici, rămâi în lumea asta. Nu face încă un pas spre falsa nemurire! Nu-i loc şi pentru tine în veşnicia pântecului acesta de pământ. Tu, frumoasă străină, vei fi primită ca un duşman de oasele pe care nu-ncetezi a le săruta. Te urăsc…
Sânge… scuipat de ea. Nebuno, de ce mi-ai făcut asta? Neputincios… Aşa am fost întotdeauna în preajma ta. Pierdut, uimit, uluit, şi mai apoi îngenuncheat, lovit, batjocorit. Neputincios! Ai minţit până şi în clipa aceasta. Pântecul tău, acela pe care eu nu am apucat să îl simt lovindu-mă când fiinţa-mi şi-ar fi făcut cuibul acolo, este acum străpuns. De-ai fi iubit, nu m-ai fi lăsat să te omor… Nu e de ajuns că am murit eu? Ce o să se spună când în almnahul acesta de calciu nu vor ştii să diferenţieze relicvele mele de ale tale? Ulna şi radius sunt moartea ta… căci acum se ascund în acel pântec.
Hai... ia loc… aşează-te acum! Ce pot să mai fac? Ia loc aici, lângă mine şi închide ochii. Încetează să mai spui unor oase că le iubeşti. Eu am glumit când ţi-am spus ca eşti o nebună, dar acum văd că nu te desminţi. Mademoiselle, aşează-te, te rog!
Sunt mort … şi ea la fel.
Scuip apă şi inspir adânc… Lumină! Privesc de data aceasta doi ochi căprui... şi o sărut pe fata de deasupra mea. Atât de rece… Mă înec cu gust de sânge şi venin. Deschid ochii, pe toţi cei trei, şi văd deasupra-mi un schelet jalnic, patetic, smuls de pe cerul întunecat.
Eşti moartă şi moartea ta e mizeria în care înot, căci viu în inexistenţa şi imaterialitatea din juru-ţi eu sunt. Şi vindec lumi, scriu capodopere, fac tot ce realitatea încă nu cunoaşte, căci imposibilul în neant îşi pierde culorile şi-şi găseşte alinare şi înţelegere, iar eu în simbioză cu el învăţ să uit. Să te uit pe tine, pe noi… Să uit că te-am iubit. Să uit.
Sunt mort şi moartea mea e doar o umbră a inexistenţei tale, mademoiselle. M-am înecat în vomă şi venin… şi durere! M-am lăsat pierdut în meandrele propriei minţi bolnave de iubire şi am murit, căci mort am fost în lume şi mort rămân în inexistenţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu