Sursă nesfârşită de lumină,căldură insuportabilă,ucigătoare!
E vară,e cald,am obosit! Noapte magică,izbăvitoare…îţi mulţumesc că exişti,dar rogu-te stinge şi căldura din sufletul meu. Fă asta pentru mine şi-ţi voi rămâne veşnic îndatorat! Hmm…ridicol! Am ajuns să vorbesc cu propria-mi plăsmuire! Ea este aici,da…aici lângă mine şi eu…eu vorbesc cu mine însumi. Stăm întinşi pe iarba încă fierbinte a Cişmigiului şi privim…şi zâmbim şi nu spunem nimic. Parcă am fi doi străini care,obosiţi după o zi prea fierbinte pentru sufletele lor,se odihnesc…şi nimic mai mult!
La ce te gândeşti?
O zână…dar unde?? Nu o văd,nu o simt,nu o înţeleg! Nu poate fi fiinţa nevinovată de lângă mine. Chiar şi aşa,oricât de inocent îi este chipul,trebuie să fie o păcătoasă! Sunt ateu! De ce îmi pasă??!
La nimic! Tu ?
Nu ştiu cui i-am răspuns…dar am făcut-o. Sunt prea obosit să mă împotrivesc destinului! Nici măcar nu ştiu dacă am minţit! Oare e posibil ca un om să nu se gândească la nici măcar un lucru? E posibil să nu-şi pună întrebări în fiecare secundă,în fiecare clipă a vieţii lui şi aşa prea scurtă pentru a afla toate răspunsurile dorite? Am minţit! Şi ce dacă?...Cine o să se supere? Sunt om şi greşesc…sunt eu şi greşesc de prea multe ori chiar!
La…nimic!
Nu se poate! Zeii nu mint şi totuşi… De ce,eu,cel mai mare necredincios,spun şi gândesc astfel de lucruri? Am devenit şi eu penibil! Mai ieri mă amuzau dovezile de iubire faţă de aşa-zisul Dumnezeu (este o religie şi un mod de a gândi pentru foarte multe persoane,de aceea am considerat că ar trebui să respect majuscula!),iubire manifestată “paşnic” de nişte doamne bătrâne. Penibil şi ipocrit! Să te calci în picioare pentru iertare! Egoist! Dacă ar exista un Dumnezeu s-ar amuza copios. De fapt…probabil I s-ar scârbi de lumea pe care a “creat-o”. Secundele dinaintea morţii îi fac pe păcătoşi să strige “Iertare”…o iertare egoistă şi lipsită de sinceritate! Încă un motiv pentru care nu are rost să cred! Sunt ateu şi îmi e bine aşa! Hmm…şi parcă nu mă gândeam la nimic!
Eu mă gândesc la stele!,spun eu…
Sunt mai presus de zeitate! Ea a minţit…eu am minţit,dar mi-am reparat greşeala! Hehe..şi nici măcar nu cred că sunt aproape de clipele morţii. Mă simt mai presus de ipocrizie,de toţi credincioşii…Singurul lucru în care cred acum este ea şi asta a fost de ajuns pentru mine.
Şi eu!
O privesc…nu mă pot abţine. O doresc! O iubesc! Mă priveşte! Îmi zâmbeşte! Ce să cred? A recunoscut că nu este o zeitate…s-a recunoscut înfrântă? NU! Cred că tocmai ce mi-am câştigat nemurirea alături de ea!
Crezi că fiecare om are steaua lui…acolo…pe pata de tuş pe care o făureşte El? se aude iar aceeaşi voce încărcată de puritate…
El? Care el? Nedumerit! Totuşi…cum aş putea crede că fiecare om are steaua lui? Ce să facă cu ea? Aş vrea să cred în amăgirile ce şi le spune singură,dar nu pot! Niciodată nu o să pot! Îmi doresc să cred în steaua mea. Totuşi,care e?Cum ştiu că nu e steaua altcuiva? Doar stelele nu se înmulţesc peste noapte…
Îmi pare rău,dar nu pot să cred acest lucru! În plus…nu există un EL ! ,a trebuit să-i spun adevărul (adevărul e însă doar un lucru subiectiv).
Păcat…stelele noastre sunt foarte aproape!
De ce nu mă face şi pe mine zeu…să pot vedea şi eu toate minunile pe care ea le vede?! Cum de ştie cât de aproape sunt stelele noastre…cât de aproape suntem noi doi?! Eu nu pot…nu pot citi nimic în urmele lăsate de vocea ei pe pânza de aer şi ea parcă reuşeşte să-mi ghicească fiecare gând încă înainte de a-l gândi! Este frustrant…ştie că o iubesc. Oare vrea să fac un pas? Dar stăm întinşi pe spate…cum pot să fac asta?
Cât de aproape? şi vocea-mi tremură de emoţie…
Necunoscutul este fascinant. Oameni de ştiinţă nu sunt cei care ştiu…ci cei care se întreabă pentru a şti. Eu mă simt în acest moment unicul om de ştiinţă de pe tărâmul iubirii,pionier printre suflete reci şi nemiloase. De ce această întrebare? Pentru că o iubesc,pentru că am încredere! Vreau să mă las purtat de către ea prin împărăţi-ai cerească precum un orb pe bulevardul Unirii la oră de vârf se lasă condus de a sa iubită (şi ea oarbă).
Destul de aproape ca eu să simt…ca tu să simţi! Răspunde cu un glas uşor nepăsător,mai bine spus provocator,persoana de lângă mine..
Am uitat că nu vede,că nu văd… “Îmi pare rău,dar eu nu simt nimic” (îmi spun în gând). Acest răspuns îl aşteptam de mult timp totuşi. Simt că am câştigat un joc început fără ştirea mea. Ştiu acum că şi ea mă doreşte,cred acum că şi ea mă doreşte, sper acum că şi ea mă doreşte,de fapt bănuiesc că simt asta! Are dreptate! Mereu are dreptate…
Eu văd doar o stea care cade… deodată mă trezesc eu să întrerup acea clipă în care buzele noastre s-au întâlnit pentru o clipă!
Dacă aş crede în semne,acesta ar fi cu adevărat unul înfiorător. Nu ştiu de ce. Nu vreau să ştiu de ce. De fapt ştiu! A fost acea lacrimă ce şi-a găsit locul pe umărul meu. Priveam şi nu vroiam să înţeleg. Speram ca aceea să fie apa tinereţii din care ea,să soarbă încet,în linişte,neauzită de lume şi să rămână neschimbată.
Pune-ţi o dorinţă! reuşesc eu să pronunţ foarte răguşit!
Eu…ateul…îi spun ei să-şi pună o dorinţă. De ce am făcut-o? Din milă? Din suferinţă? Din iubire? Din toate câte puţin…Ahh! O altă lacrimă îmi ajunge pe umăr după ce a tăiat cu necruţare chipul ei tânăr,chipul ei cel inocent! De ce reuşesc să-i provoc doar durere,de ce iubirea mea trebuie să fie…aşa?!
De ce să-mi pun o dorinţă? Nu înţelegi?...O altă viaţă s-a schimbat,s-a transformat,a dispărut! ,îmi întrerupe ea deodată şirul gândurilor…
Mă cutremur! Atât de lipsită de orice respect faţă de viaţă a spus aceste cuvinte. Nu e ea,te rog spune-mi că nu e ea. Pe cine rog eu mai exact?? Cred că-mi rog steaua…cred că-i rog steaua. Dar dacă are dreptate? Dacă acea stea care a căzut era şi ea a cuiva? Ce s-a întâmplat cu ea…? Mi-e teamă! Mi-e teamă să nu o pierd,mi-e teamă să nu-i văd steaua ei căzând şi să realizez prea târziu că o dată cu ea a furat-o şi pe a mea de pe cer.
Te rog…nu mă iubi! Te rog să uiţi tot ce a fost… şi mai ales să uiţi ceea ce nu a fost ! Te las să străluceşti…! ,spune ea interzicându-mi parcă şi să respir printr-un gest care ar face şi demonii să tacă.
Ştiu ce va urma. Se va ridica de pe iarba atât de rece şi va pleca fără să mai spună vreo vorbă,fără să mai facă vreun gest. Am pierdut-o?? Te rog…steaua mea…spune-mi că nu!! Penibil! Stau singur în iarba nu prea înaltă şi mă simt expus,mă simt atât de vulnerabil fără ea! E noapte şi ea este singură la fel ca mine. Regret că nu am putut să-ţi fiu aproape în celelalte nopţi ce au urmat…îmi pare rău că nu mi-ai permis să-ţi fiu aproape. Aş fi vrut atât de mult să te strâng în braţele mele şi să nu permit morţii să te ia decât şi cu preţul propriei vieţi. Probabil ar fi făcut-o!!
Două luni…atât! Apoi nimic. Cel mai dureros nimic! EL se pare că e necruţător. Te urăsc dacă exişti,îmi urăsc incapacitatea de a face ceva care să schimbe toate cele întâmplate dacă nu exişti. De ce a trebuit să-mi fie viaţa blestemată. “Capul plecat sabia nu-l taie”…minciuni! Am învăţat în timp că nu trebuie să ţin capul plecat pentru că altfel nu îţi mai văd ochii…în plus,stelele sunt acolo,departe,sus! După două luni de durere neîmpărtăşită te-ai prăpădit. Îmi pare rău că am descris aşa crud şi neretuşat ceea ce s-a întâmplat,dar lacrimi mi-au întunecat în aceste câteva minute privirea! Trebuia să te am…să-mi aparţii.
Noapte magică,izbăvitoare… îţi mulţumesc că exişti,dar rogu-te stinge şi căldura din sufletul meu. Fă asta pentru mine şi-ţi voi rămâne veşnic îndatorat! Stinge steaua ei…căci doare,doare atât de mult să-i simt steaua şi să nu-i simt mâna peste fruntea mea,să-i simt steaua şi să nu-i pot atinge corpul ei tânăr! Lasă-mă să strălucesc! Aceasta a fost dorinţa ei... îndeplineşte-o!
Sunt ateu pentru că nu vreau să mai simt atâta durere. Sunt ateu pentru că Dumnezeu nu ar fi lăsat durerea pe pământ. Voi sunteţi orbi ca mine,dar nu puteţi simţi! Nu-i puteţi simţi steaua…
“Sunt al iubirii ateu,
Şi-ţi voi duce dorul mereu!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu