Seară! O altă seară de fapt! Ieşit pe porţile colegiului mă îndrept agale spre staţia de metrou. Oboseala este vizibilă…am avut o zi grea. Am avut o altă zi grea. Feţe cunoscute îmi însoţesc în fiecare zi spiritul,trupul, dar azi nu sunt! Ceva cred că le-a împiedicat să vadă,să înţeleagă cât de nedreaptă este dragostea,cât de stupidă,de ridicolă,de …egoistă.
Merg încet. Merg? Nici măcar nu ştiu dacă merg,dacă plutesc,dacă stau… Ştiu doar că mii de monştrii ce nu mai sperie de mult timp pe nimeni mi se arată în faţă,în stănga,în dreapta,pentru ca mai apoi să dispară undeva în spate deja uitaţi de ochii ce acum scrutează cerul pentru alţii mai noi şi mai impunători!
Inocenţă,plictiseală…ceva mă frământă….ceva urma să se întâmple! Ceva rău? Ceva bine? E ciudat cum un cuvânt are atâta mister în jurul lui. “Ceva” poate fi şi rău şi bine….oare cum avea să fie de data asta?
Mă lovesc din când în când de cuvinte,de idei fulgerătoare,de priviri doritoare… Sunt sigur că fiecare gest al unei fete îmi este destinat mie,fiecare mă priveşte,apoi trece. Dar o secundă sunt sigur că m-a dorit! Şi eu cred că provoc aceleaşi întrebări…aceleaşi răscoliri în mintea fiinţelor pe care le privesc cu atâta dorinţă,dorinţă ce pare a fi chiar necesitate,obsesie.
Dar de data asta nu este vorba de mine. Mereu e vorba de mine! Şi totuşi…acum nu este vorba de mine. Acum este acea clipă care,deşi nu are etichetă în spaţiu şi timp,există! Acel paradox al lumii... Viaţa e doar despre tine,pentru tine,pentru fiecare “tine”….despre toţi,dar despre nici măcar unul în special!
Mă împiedic şi câteva surâsuri ironice mă învăluie. Sunt prea epuizat să le ofer un zâmbet plin de dispreţ! Nici măcar atât nu merită! Ridicolul îşi face apariţia în viaţa mea încă o dată…
Hotelul X…imens,scump şi ciudat. Cine ar fi crezut că un loc ca acesta ar putea fi subiectul unei poveşti stupide de dragoste? “Te iubesc puiul meu!”! Mă trezesc că şi eu ofer acelaşi surâs ce mi-a fost oferit de cei din jur când m-am împiedicat. Dar de data asta cine s-a împiedicat? Se pare că nimeni. Îmi cer scuze acelor două persoane pentru ironicul ce a caracterizat acel moment în care eram prea plictisit să aud lucruri ridicole.
“Şi eu te iubesc,frumoasa mea!”…mă întreb:chiar o crede frumoasă? Cât de frumoasă? Câtă sinceritate a fost în vorbele lui…în gesturile lui? Un proverb spune că banii nu aduc fericirea. Hehee…de adus nu o aduc,dar cu siguranţă o întreţin. Ei doi păreau făcuţi unul pentru altul,fericiţi…aş putea spune chiar că se complăceau în penibilul ce începuse a-i caracteriza. “Chiar crezi că sunt frumoasă?”…nici ea nu credea în spusele lui. Lumea îi privea,dar parcă nu îi privea cu aceiaşi ochi cu care îi priveam eu. Pentru mine deveniseră o lecţie,pentru ei doar un alt eşec al dragostei ce pare a nu mai exista. Eu cred că mai există acest sentiment? Nici vorbă… Eu sper să mai existe acest sentiment? Da!… Să speri în ceva ce nu crezi că există! Ei bine…iată dovada faptului că eu sunt îndrăgostit. Dar ce înseamnă să fi îndrăgostit? Să adori fiecare părticică din corpul ce îţi este cedat ţie…ce îţi este oferit ţie? Probabil! Totuşi asta ar însemna că şi tânărul îmbrăcat la costum,cu o cravată plictisitoare care ţipă a scump este îndrăgostit. Nu poate fi posibil…nu este posibil…cred şi sper. De fapt cine poate judeca formele în care se manifestă dragostea? Un tânăr îmbrăcat cu nişte blugi ce probabil au fost aruncaţi din greşeală pe el,cu un tricou mov,obositor şi neadecvat? Ei bine…ţinând cont că este vorba de mine,da! Zâmbesc iar ironic. Aud o şoaptă,un ecou…”Dumnezeu este singurul care poate judeca!”. Dumnezeu nu există şi dacă ar exista ar avea lucruri mai bune de făcut decât să judece,să critice,să se străduiască să înţeleagă pasiunea şi iubirea. Eu pot face toate lucrurile astea! De ce să nu o fac? De ce să mă tem? Un ateu care iubeşte…un om de afaceri care plăteşte! Cu ce sunt diferit eu de el? Ştiu doar că eu sunt mai bun ca el…
Zece minute petrecute (a se citi:pierdute) pe o bancă încă umedă de la ploaia ce a ridicat praful doborât de zăpuşeală zilei ce trecuse. Minute în care i-am privit,i-am ascultat,m-am enervat,m-am calmat,am ţipat în minte,am şoptit în aer pentru mine,apoi m-am ridicat. M-am ridicat şi am plecat mai departe. Un alt monstru rămâne în spate,o altă iubire (sau cel puţin încercare de iubire) îşi continuă penibilul fără ştirea mea. Merg apăsat! De data asta sunt sigur că merg. Sunt frustrat! Sunt enervat! Mă simt singur…
Asta nu este tot! Trebuie să mai fie ceva…să se mai întâmple ceva. Speram... Aproape am ajuns acasă şi nici urmă de inevitabil. Supărat,dezamăgit mă aşez la o coadă destul de mare pentru a-mi cumpăra ceva. Era o coadă ca pe vremea lui Ceauşescu` (am fost născut cu mult după ce el a murit,dar toată lumea vorbeşte despre acest lucru). M-am gândit că şi eu pot face pe cunoscătorul… măcar atât mi-a rămas de scris.
Miroase…interesant. Cred că “interesant” este cuvântul care descrie cel mai fidel acest moment. E ciudat,dar nu mi-l pot imagina altfel. În faţa mea nu văd nişte persoane. Pentru mine sunt doar nişte păpuşi…nişte imitaţii …nişte tipuri de oameni,de idei,de surâsuri. O doamnă în vârstă (o altă doamnă în vârstă de fapt),un tânăr care ascultă muzică de la ipod-ul său (un altul..)…îi văd pe aceşti oameni tot timpul. Mereu există în preajma…nu mai sunt fiinţe unice! Sunt doar tipuri de oameni. Totuşi mai e şi nebunul! Ce nebun? Nu ştiu…acum l-am văzut şi eu. Se pare că vorbeşte despre extratereştrii,despre politică,despre bani la un telefon foarte scump,dar imaginar. Heh…poate nu o să fie chiar aşa plictisitoare aceste minute petrecute în faţa magazinului.
“Eşti frumoasă!” aud eu deodată. Îmi spun că a fost doar un ecou. Deodată o tânără se loveşte de mine foarte grăbită. O privesc nedumerit,apoi îmi face un semn spre nebun. Acele cuvinte îi erau adresate ei. Expeditor? Nebunul! De ce nu i-a răspuns? El o credea cu adevărat frumoasă? Mii de întrebări îmi vin în minte. Mii şi mii…
“Doriţi cu brânză dulce sau sărată?” aud dintr-o dată. Mă trezesc din meditaţie.
“Nu contează!” spun eu. Nu ar fi trebuit! A fost o alegere foarte greşită din punct de vedere culinar,dar deja nu mai avea importanţă. Eram prea uimit de ceea ce vedeam. Nebunul,avea un talent… Ştia să deseneze. Nu…nu ştia! Probabil nu a avut unde să înveţe. Simţea să deseneze. Două minute. Atât i-au trebuit vânzătorului să-mi aducă comanda? Nu…încă mai aştept! De atăta timp a avut nevoie nebunul să deseneze chipul pe care nu cred că l-a văzut mai mult de o fracţiune de secundă,dar de care s-a îndrăgostit.
“Nu ai spune că e nebun. Păcat de el…ar fi ajuns ceva. Îl văd în fiecare zi aici cum desenează. Heh…ce prostie a mai scornit acum? Ieri a desenat o antenă cu care se presupune că o să vorbească cu extratereştrii!”,se bagă deodată în seamă vânzătorul. Eram prea uluit de ceea ce-mi vedeau ochii pentru a fi capabil să întreţin o conversaţie.
Văzând că nu răspund el continuă:”Hmm….asta e ceva nou.”
“Chiar eşti frumoasă! “ îi citesc cuvintele de pe buzele nebunului. Sunt furios. Acea tânără nici măcar nu a crezut vorbele lui. Veneau din partea unui nebun. De ce ar fi făcut-o? Tocmai pentru că e nebun. Nu toţi suntem aşa când suntem îndrăgostiţi? Cu ce e el mai prejos decât tânărul îmbrăcat în costum pe care l-am văzut mai devreme? Sunt de-a dreptul furios. Dragostea e egoistă şi oarbă. Prea oarbă ca să înţeleagă şi să îmbrăţiseze un nebun. Tânăra trece iar. Nu pot! Nu pot să-i ofer un dar aşa frumos. Nu pot să-i arăt cât de frumoasă o crede el. Nu merită.
Trece mai departe cu aceeaşi indiferenţă cu care deja mă obişnuisem. Aşa trec toate…pe lângă cei nebuni. Eu sunt nebun după o altă fată. Mi-aş dori să pot să fac şi eu ce a făcut el. Nu pot. Oare nu o cred frumoasă? Oare sunt şi eu o altă persoană destul de bine îmbrăcată şi care nu a primit eticheta de nebun,dar care nu cunoaşte frumuseţea?
Ahh frige! Se pare că mi-a sosit comanda şi nu mai pot să scriu,să aberez,să mă minunez, să mă întristez… În plus trebuie să văd mai de aproape “fotografia” nebunului!
“De la un nebun al dorinţei,
Pentru doi ochi ce nu-s ai mei.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu